Cu totii ne amintim acea perioada cand calculatorul nu era atat de mediatizat si cand stateam cu ochii lipiti de televizor,urmarind posturile noastre preferate.Parintii nostri abia asteptau sa se faca ora 7 pentru a se uita la stiri iar noi ne enervam ca schimbau postul.Vedeam o singura persoana (sau doua) care prezenta stirile timp de o ora(sau mai mult).Cu timpul am aflat ca persoanele de genul lor se numesc JURNALISTI.Intotdeauna bine aranjati,ei nu raman niciodata in urma cu informatiile noi.Dar cum au ajuns ei sa aibe aceasta indemnanare?
Cristian Tudor Popescu, scriitor si jurnalist
Jurnalismul s-a lipit dintotdeauna in mod oportunist de noile media. Dupa ce a aparut tiparul, ziarul a inlocuit scrisoarea. La inceputul secolului XX, jurnalismul a profitat de cinematograf si asa au aparut jurnalele de actualitati, unele „reconstruite“ in studio. In salile de cinematograf ale anilor ’60, jurnalele de actualitati de dinaintea filmului artistic au disparut gonite de televiziunea spre care jurnalismul se orientase rapid. CNN a insemnat climaxul jurnalismului de televiziune, epoca breaking news si live. In clipa de fata, jurnalismul, amant iubaret dar nestatornic, tradeaza televiziunea pentru internet. Factorul-cheie care determina aceasta miscare este interactivitatea, scazuta in cazul televiziunii clasice, din ce in ce mai mare pe net. Consumatorul vrea sa-si aleaga, sa modifice si chiar sa creeze el insusi imaginile si textul, nu sa-i fie livrate de-a gata. Curand (deja se intampla), televizorul se va multumi sa transmita in marea majoritate a timpului divertisment, filme, sport. In cativa ani, stirile TV vor fi batute de stirile pe net.
There's no business like show business!:D
Andreea Esca, Jurnalist de televiziune
Oprietena de-a Alexiei, fata mea, a intrebat-o, pe vremea cand era la gradinita, cum poate mama ei sa intre in televizor. M-a amuzat atunci ideea ca un copil gandeste cum ca eu as fi o contorsionista care isi pune picioarele pe dupa cap ca sa poata intra in cutia aceea la care se uita el. Dar m-am si gandit cum am intrat eu de fapt „in televizor“ si de ce. Ei bine, din intamplare. Mi-a placut mereu sa recit, sa joc in piesele de teatru de la scoala sau in filme pentru adolescenti, sa dansez in echipa liceului, sa scriu si mai ales sa mi se scrie poezii. Probabil insa ca multe fete fac asta la o anumita varsta. Dar de dorit imi doream sa vand. Aveam o satisfactie incredibila cand in vacanta de vara de la tara, unde aveam o matusa, puteam sa vand la Cooperativa. Biscuiti, materiale la metraj, ciocolata, detergenti, cuie, napolitane, orice. Asta chiar imi placea. Nu ma omoram insa cu matematica, asa ca eu ii convingeam pe clienti sa cumpere cat mai multe produse, iar doamna care era adevarata vanzatoare a magazinului dadea restul la bani. Asa eram „The dream team“.
In ’90, cand am terminat liceul, am incercat sa intru la Finante-Banci, dar nu am reusit. Eram as la economie politica si geografie, dar economia cazuse dintre materiile de examen odata cu Ceausescu. Am plecat in vacanta de vara putin cam suparata, pentru ca era singurul lucru pe care nu il reusisem pana atunci. La un moment dat, tatal meu m-a sunat si mi-a zis sa revin repede in Bucuresti, deoarece a aparut o universitate de jurnalism particulara. Pana atunci nu existase decat scoala de stat, care pregatea ziaristi pentru cotidianele de partid si de stat. M-am intors si am intrat la Jurnalism, sectia Radio-TV. M-am inscris acolo pentru ca eram constienta ca imi place sa vorbesc. Chiar mult prea mult.(Acum imi vine in minte Alex, sotul meu, care crede ca ar trebui sa fac si o emisiune la radio, ca sa mai consum din debit; dar si melodia lui Chirila: „La radio, vreau sa ajung la radio, sa stie o tara-ntreaga cine-s eu cu-adevarat…“)
Iar in anul intai de facultate, un prieten m-a impins sa ma prezint la SOTI ( Societatea pentru o Televiziune Independenta), prima televiziune privata din Romania, unde se cautau oameni. Am avut sansa sa fiu remarcata de persoane care contau pe piata media de atunci, niste profesionisti din TVR care lucrau si la SOTI si carora le multumesc de fiecare data: Vartan Arachelian, Marilena Rotaru, Gheorghe Mitrofan, d-na Bratu, Eugen Atanasiu. Ei au avut incredere in mine, m-au pus sa fac de toate, de la reportaje la montaj, productie si prezentare. M-au crescut si m-au educat pentru a fi un om de televiziune complet. M-au facut sa ma indragostesc de televiziune iremediabil, desi erau foarte severi. Ma duceam dimineata la opt si plecam a doua zi la doua dimineata, foarte fericita. Nu-mi luam niciodata concediu si abia asteptam sa ajung la serviciu. Nu e super? Iar apropo de tehnologie si evolutie… Numai colegul meu Lucian Mandruta, care venise la cateva luni dupa mine, stia „cine“ este computerul si cred ca Razvan Dumitrescu avea de asemenea notiuni de informatica, provenind dintr-o facultate de profil. Dar nu era suficient. Efectele care se realizeaza astazi cu mii de calculatoare destepte noi le cream doar cu ajutorul camerei si al unor fotografii rupte din carti de scoala generala. Intr-o zi m-am trezit ca-mi iesea o frunza din mijlocul capului in timp ce vorbeam ceva despre agricultura, pentru ca nu reusiseram sa asezam „fereastra“ cu desenul respectiv cum trebuia.
Cat despre „prompter“, nici nu auzisem de asa ceva. Citeam stirile de pe hartiile sosite prin fax de la agentiile de presa. Ce era interesant decupam cu o foarfeca, apoi schimbam cu pixul „timpul“ la care era scrisa stirea si gata. Prompterul l-am vazut pentru prima data la CNN in 1994 si am inteles ca trebuie sa mergem intr-acolo. Ceea ce s-a si intamplat intr-un an si jumatate, cand ma mutasem la Pro Tv, unde niste jurnalisti englezi au venit sa ne pregatesca pentru aceste masinarii. Acum e alta viata: imi scriu textul pe computer, mi-l introduc intr-un program special care intra in prompter si am un calculator pe masa de stiri in care pot interveni sa schimb ceva chiar si in timpul jurnalului, daca este nevoie. Desi, daca ma gandesc, in loc sa-mi simplific existenta cu varsta, se intampla invers. Acum stirile au 50 de minute in loc de 20, am 3-4 camere de filmat in loc de una, scriu si citesc in timpul jurnalului, televiziunea HD iti arata si cel mai mic rid, iar plasmele din casele oamenilor te arata „cat casa“. Dar asta inseamna evolutie, iar in televiziune, daca nu tii pasul si cu evolutia tehnologica, esti out. Si ca sa mai si termin, televiziunea este viata mea. Mi-a oferit posibilitatea sa si vand (informatii), sa si vorbesc in nestire. Tot ce de fapt imi doream!
Televiziunea – Brain Candy?
Dana Deac, Jurnalist de televiziune
Am intrat in televiziune in urma unui examen. Tema concursului a fost „femeia singura“, iar eu primisem „ordin“ sa fac si mobilele sa planga. A iesit un reportaj lipsit de patetisme, despre femeia demna, puternica si sigura, chiar daca singura in lume. Am auzit ca a izbucnit un mic scandal pentru ca nu livrasem materialul in registrul cerut. Produsul jurnalistic, totusi, a fost considerat bun si a fost difuzat pe postul national. Se intampla in 1993, iar eu inca mai credeam ca televiziunea trebuie sa fie o oglinda a adevarului istoric si nu „baking soda“ pentru a inghiti mai usor tranzitia. Am refuzat mereu sa livrez emotii pentru ca nu am vrut sa manipulez auditorul. Credeam ca adevarul spus si sustinut de imagine obliga la actiune civica intru binele public. Credeam ca televiziunea trebuie sa fie, in primii ani ai tranzitiei, un soi de serviciu de „ecarisaj civic“ (poate ca altfel ar fi aratat astazi parlamentul).
Dupa ce a produs si a prezentat o revolutie si cateva mineriade, televiziunea a inceput sa fie considerata o afacere buna de catre capitalistii autohtoni si de aiurea. S-au facut si se fac bani multi din „jongleriile“ cu emotii, suferinte, morti, violuri, accidente, crime. Mai nou, sunt unii jurnalisti TV care chiar cred ca le pot „implanta neurologic“ telespectatorilor interesele de partid ale patronilor. Si nu se intampla asta doar la noi, ci mai pe la toate casele. Se poarta, indiferent de sezon, discutia de cafenea. Informatia este inlocuita cu opinia „specialistului“, iar formatorul de opinie se transforma repede in dictator de opinie. Televiziunea publica ar trebui sa serveasca interesul public. Este tautologic ceea ce afirm eu, dar este si cel mai greu de realizat intr-o lume manelizata deja. Daca produci programe educative, ratingul este mic si imediat ti se aduc reprosuri. Cred ca e si o chestiune de responsabilitate sociala, pe care ar trebui sa si-o asume si publicul telespectator care arata cu degetul spre serviciul public, dar care, altfel, consuma in miez de noapte „o-tv-dinner“. S-ar putea acredita ideea ca televiziunea comerciala a ajuns „opiu pentru popor“. Cu cat o familie e mai saraca, cu atat e mai dependenta de micul ecran. Din aceasta dependenta ies ratingurile mari. Acest supraconsum a dus si la explozia de televiziuni de la noi, care nu sunt de nisa, cum de altfel ar fi de asteptat. Din pacate, televiziunea este considerata, in continuare, o taraba la care se vand emotii ieftine, „sange cu butoiul“, crime la betie si injuraturi – doua la leu. Acadelele au ajuns un lux.
Din urma cu cincizeci de ani
Dan Radu Stanescu, scriitor si jurnalist
Eram elev de scoala primara cand si-au facut aparitia la noi primele televizoare. Nu stiu cum se procurau, dar banuiesc ca la inceput achizitia se facea pe baza de liste, cu persoane atent selectionate, in functie de criteriile vremii. Oricum, primele emisiuni televizate pe care le-am vazut au fost niste meciuri disputate intr-o sala de club muncitoresc, atat de ticsita, incat atmosfera diferea prea putin de cea care domnea pe stadioane. Imaginile alb-negru erau in schimb la fel de fascinante ca si cele pe care le-am fi retinut daca i-am fi urmarit pe jucatori din tribune, iar telespectatorii urlau, huiduiau, se tavaleau pe jos si se adresau fotbalistilor de parca ar fi fost auziti, dandu-le indicatii, aprobandu-le ori blamandu-le evolutia pe teren. Nu alta era situatia in casele fericitilor posesori de televizoare, unde nu numai la meciuri, ci si la mult-gustatele emisiuni de varietati, se adunau de-a valma neamuri si vecini, ba chiar cunoscuti intamplatori nimeriti prin peisaj, transformand livingurile ori sufrageriile in sali de spectacol improvizate si supraaglomerate. Se auzeau incurajari zgomotoase, dezaprobari asijderea si aplauze la sfarsit.
Lunea, in special, se discuta interminabil prin toate birourile, pe strada, in tramvai sau la piata despre fazele de gol, despre ratari, dar si despre cum arata cutare artist si mai ales artista („Ai vazut, draga, ce riduri are?“ „Vai, ce s-a ingrasat/vai ce-a slabit!“ „Doamne, era imbracata ca o sorcova!“ etc.). Incetul cu incetul, zvonurile si barfele, ba chiar vestile din ziare au fost dislocate de stirea pe viu, urmarita cu ochii cascati de oamenii tot mai dornici sa afle pe ce lume traiesc. Discutabilele „Am auzit ca“ sau „Am citit undeva“ au fost maturate fara mila de „Am vazut cu ochii mei la televizor!“ Culmea este ca pana si in vremurile secretomaniei ridicate la rang de politica de stat, cand lucrurile erau strict triate, spuse doar pe sfert sau reinterpretate dupa cum ii convenea regimului, faptul ca asistai „in direct“ la eveniment facea credibile cele mai fastidioase exagerari si cele mai gogonate minciuni. Imaginea in actiune devenise pe deplin suverana. Nu ma mira deloc ca si astazi forta de manipulare a televiziunii este exploatata la maximum pe toate meridianele. Si chiar daca urmaresc cu o mare doza de neincredere tot felul de emisiuni, tot mai pastrez ceva din mirajul trezit acum mai bine de o jumatate de veac de prima mea intalnire cu aceasta cutie miraculoasa.
Televishima, mon amour“
Alex Leo Serban, Critic de film
Prin ’93 sau ’94 am scris, pentru revista Dilema (pe atunci neveche!), un text cu titlul de mai sus – de aceea il pun intre ghilimele; cred ca el spune totul despre cum vedeam eu televiziunea, iar faptul ca il reiau acum arata ca nu mi-am schimbat parerea...
Nu cred ca sunt singurul care are o relatie de iubire/ura cu Televiziunea. Cand am deschis ochii asupra Lumii, ea era deja acolo, in alb-negru, cu Lumea redusa la dimensiunile unui ecran de televizor Temp6. Cu timpul, ecranul acela s-a marit progresiv, apoi s-a colorat, dar Lumea tot n-a parut sa incapa intr-un singur ecran. Cel putin in ecranul nostru (indiferent de marime), era clar ca felii intregi de realitate, de Lume larga, nu incapeau nicicum: „tovarasii“ aveau grija sa puna in el numai ceea ce era portionat in prealabil, alimentatie „rationala“ (de la „ratie“, probabil), dieta pentru ochi. Totul a zburat in tandari in 22 Decembrie 1989, cand lumea de afara a navalit inauntru si niste insi trasi si nerasi (revolutionari sau „revolutionari“) s-au inghesuit sa intre-n cadru. Canalul 1 a emis, nonstop & live, primul reality-show romanesc. Fapt, de asemenea, fara precedent, el a fost preluat de televiziunile din lumea-ntreaga. Si astfel, timp de cateva ore/zile care-au parut o eternitate, eterul a mirosit a mamaliga romaneasca.
Dar Lumea larga si-a revenit repede – mai repede, oricum, ca noi: fusese, intr-adevar, un „show“, dar fusese el, oare, si „reality“? Si, cum controversele asupra acestui termen continua, ne-a ramas showul... El s-a instalat pe toate canalele, la toate televiziunile, iar zappingul a devenit un gest logic si ecologic. Am asistat la transformarea balciurilor din CPUN in „talkshow“-uri cu mai putini combatanti, dar cu acelasi limbaj, gestica si gagargumentatie. Se muta de la o televiziune la alta, dar stau tot pe loc. Apesi pe telecomanda, ii gasesti tot acolo. Televiziunile par un fel de vase comunicante, iar politicienii – niste actori de telenovele jucand aceleasi roluri. Si cum ar mai putea telenovelele (sau showurile de divertisment) sa te intristeze/inveseleasca atunci cand politicienii fac cea mai trista telenovela si cel mai vesel show? In acest rastimp, doua evenimente majore au schimbat fata Televiziunii: funeraliile printesei Diana (in 1997) si atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene. Lumea a devenit in fine, de facto, un „sat global“. Intrebare: suntem si noi in el?
Cutia neagra din sufragerie
Constantin Verzan, medic
Acum vreo 15 ani, cand am venit in contact cu, pe atunci, socantul fenomen al televiziunii americane, nu am stiut prea bine cum sa-l inteleg; m-am gandit ca zaparea printre 180 de canale dezvolta o formidabila capacitate de selectie. Mai incoace, de cand au aparut si prin partile noastre profesionisti ai televizorului, am ajuns sa cred ca telecomanda este cea mai importanta descoperire din istoria omenirii. Inventia aceasta este facuta pentru a combina in mod ideal nerabdarea, curiozitatea si indolenta. Culme a sedentarismului inert si neangajat, este facuta pentru a amorti orice fel de observatie critica. Posibilitatea de a schimba canalul devine incapacitate de a te focaliza – toate informatiile devin simultane si sucomba intr-un mix de cenusiu, ca pe paleta unui pictor nebun. Nu se poate nega ca ansamblul televiziunilor romanesti are o parte din vina. Plictisiti si adeseori confuzi cum suntem, avem permanent de ales intre stirile colorate, sexy, pline de senzatii tari despre concursuri de dezbracat-viteza sau capre violate de ciobani nelinistiti ale unora si stirile gri, uniforme si lipsite de creativitate, dar cu informatie de calitate, despre seminarii FMI sau discutii la Parlamentul European ale altora. E ca si cum ai avea de ales intre o sotie de multa vreme previzibila, care uita sa se mai machieze sau sa-si vopseasca unghiile, dar pe undeva ti-e loiala, si o amanta sclipicioasa agatata intr-un bar cam ieftin si cam fara staif.
Bineinteles, cu regret trebuie sa presupunem ca publicul majoritar este cel vegetal. Catre atragerea acestuia se indreapta pletora de programe in tuse groase; in consecinta, el este cel care decide structura programelor, el garanteaza succesul sau caderea. Dar nu evolutia publicului catre o masa amorfa, neimplicata si inerta este principala problema. Gradul zero al relatiei telespectator-televiziune il reprezinta posibila influenta pe care aceasta din urma o exercita asupra unui public neformat si implicit influentabil. De mult prea multe ori auzim ca tinerii fac ce vad la Tom si Jerry – altminteri, o intr-adevar violenta creatie animata – si prea multi concetateni se implica afectiv in urmarirea aventurilor Elodiei. Eu cred ca efectele mass-media nu trebuie evaluate in cei mai simpli termeni ai relatiei cauza-efect. Relatia noastra cu televizorul implica filtre de gandire de sorginte educationala si contributia a nenumarati factori sociali la receptarea mesajelor. Si totusi sfarsitul lumii va fi transmis live. Sa-l vedem din fotoliul din sufragerie?
Carte, radio, cinema, televiziune
Stelian Turlea, scriitor si jurnalist
Pe cand eram de varsta pustilor de scoala sau a celor mai mici, care astazi casca ochii la televizor cat e ziua de lunga, distractia mea favorita, atunci cand lasam deoparte cartile, era sa ascult la radio piese de teatru. Parintii mei aveau un Telefunken mare, de dinainte de razboi, cu lampi, si multa vreme am fost convins ca personaje invizibile se ascund in cutia de lemn ca sa-mi povesteasca si sa ma impresioneze. Televiziunea a aparut la noi cand eram destul de mare. Televizoarele erau rare si emisiunile in alb si negru nu m-au atras. Preferam piesele de teatru ascultate la vechiul nostru Telefunken. Pana la urma insa m-am obisnuit, ca toata lumea, chiar daca am pastrat nostalgia ca nu intotdeauna ceea ce vedeam se suprapunea peste ceea ce imi imaginam. La jumatatea anilor ’90, dupa o experienta de o viata in lumea presei scrise, timp in care radioul a continuat sa fie preferatul meu si in care am refuzat sa-mi cumpar televizor, am fost ademenit de... audiovizual si am inceput sa lucrez in televiziune. Am facut-o fara sa stiu ceva, fara sa fi urmat o scoala anume, adaptand doar ce citisem si modelandu-mi experienta dupa ceva ce era nou nu numai pentru mine, ci si pentru altii. Aproape nimic din ce inseamna televiziunea de astazi nu-mi imaginam pe vremea cand refuzam sa-mi cumpar televizor: transmisii in direct din orice colt al lumii, informare simultana cu evenimentul, imagine de o incredibila acuratete. Fireste, si o incredibila manipulare. Nu numai aici, ci oriunde pe Pamant.
Televiziunea nu e o alta lume, ci prelungirea lumii in care ma aflu, de parca tot ce am visat sa vad pot vedea, tot ce am vrut sa aud pot auzi, tot ce imi inchipuiam se poate implini. Ca filmul, poate mai mult ca filmul, pentru ca e mai diversa. Inca mai am ascunsa intr-o parte a sufletului nostalgia dupa teatrul radiofonic, cu regretul ca teatrul televizat e atat de rar. Dar sunt atat de constient ca televiziunea schimba lumea, ca nu s-ar mai putea fara ea, ca ar trebui reinventata daca printr-o catastrofa ar disparea, incat convingerea aceasta nu este egalata decat de neputinta de a-i convinge pe copii si pe tineri ca televiziunii ii trebuie simultan si cartea, nu doar pentru ca cititul nu dauneaza sanatatii, ci pentru ca doar citind poti dezvolta televiziunea, pentru ca lumea in care intri prin ea sa fie si mai grozava. Cartea ma lumineaza, radioul ma transpune, filmul ma ameteste, televiziunea ma face sa visez.
Un nesfarsit purgatoriu
Claudiu Komartin, poet
Cand am trecut dincolo, abandonand orice precautie, cu inima batandu-mi nebuneste, aproape sa-mi sparga pieptul, am crezut ca fac un pas care ma apropie de aventura plina de mistere a lui Alice. Totul s-a petrecut repede si foarte firesc: ecranul devenise fluid, moale ca un val de matase prin care mai intai mi-am strecurat mana dreapta, apoi pe cea stanga, capul, trunchiul si, cu un ultim gest prin care m-am desprins de tot, am tasnit cu totul inauntru. Cum sa descriu locul in care am cunoscut viata lipsita de viata? Crezand ca voi evada intr-o lume de lumini, umbre si culori fantastice, de forme desavarsite si de sunete nemaiauzite de oameni, am ajuns prizonierul unui paradis experimental. Sub soarele catodic, orice creatura ingheata si nu poti percepe decat stralucirea stinsa a unei lumi care se cazneste sa isi inventeze chipul pe masura ce si-l dezvaluie. Care asimileaza totul simuland si disimuland. Iar acum, ca am vazut toata masinaria care anima trupuri si obiecte, toate lampile ingenioase, tuburile, neoanele si cablurile ce desavarsesc iluzia si o difuzeaza pretutindeni intr-o miime de secunda, viata din lumea televizorului – care celor de pe partea cealalta le poate parea splendida si mereu schimbatoare – nu-mi mai pare decat un nesfarsit purgatoriu.
Nici nu mai stiu daca sunt inauntrul sau in afara lui, daca vorbesc eu sau sunt vorbit de televizor, daca dorm sau sunt o secventa din visul straniu al unui trilobit. Dar cel mai rau e ca aici nu mai ai pleoape. Imaginile care se perinda neincetat, zi si noapte, ca o pelicula ce nu ajunge niciodata la capat, mi se lipesc de retina si sunt smulse in clipa urmatoare pentru ca fluxul nu se opreste. Nu poti scapa din el asa cum un peste-spada nu poate iesi pe uscat pentru a se apuca sa danseze. Dragoste, suferinta, necroza, lumina, moarte, unduire, uzura, viteza, descompunere... Imaginile au umplut deja fiecare coltisor al lumii si continua sa se verse in pantecul urias al irealitatii. Cand se va termina, vom sti ca am fost anihilati sau ca am devenit cu totii niste imagini ruland cu o viteza innebunitoare pe Ultima Autostrada a Umanitatii... O rasa de pinguini telepati din Norul lui Magellan va apasa pe butonul telecomenzii, iar atunci vom putea adormi in sfarsit. Va fi liniste, va fi seara.
